El

El, e altfel. 

Stiu bine asta, pentru că mi-e aproape în fiecare zi. Sau chiar şi când nu-i lânga mine, il simt prezent, pentru că ştie să mă insoţească. 

Şi totuşi, mi-e dor să-l strang în braţe în fiecare clipă pentru că iubesc parfumul lui. 

Nimeni nu mă-nţelege aşa cum face el şi nimeni nu ascultă. Dacă oricine altcineva ar face asta, mi-ar fi special, însă aşa, el îmi e singurul. Şi-ador să cred că el va fi mereu!

Eu cea demult eram altfel, copil, dar în orice moment dificil ce l-am intâmpinat, el mi-a fost sprijin şi doar noi doi l-am imparţit.  

M-a ascultat, a imparţit cu mine zâmbete şi flori, sau a furat o lacrimă din ochii mei cu picături de ploaie, m-a strâns în braţe şi atât, acceptându-mi stările cele mai grele ce le-am avut atunci, şi m-a schimbat, căci a avut răbdare. Tot ceea ce am fost atunci, acum a fost odată,
iar astăzi eu sunt exact persoana care am vrut să fiu.
O altă Teo.
Cu el aproape.

Dimineata

 Adormise tarziu, iar acum simtea lumina diminetii ce ii invaluia chipul, dar incerca sa o ignore. Ploaia din ziua ce trecuse racorise aerul, iar fereastra deschisa ii permitea sa intre in camera acum si sa-i dezmierde simturile. Mirosea asa frumos, a umed si a natura, dar isi dadu seama ca se dezmeticeste, asa ca stranse putin mai tare din ochi, incercand parca sa-i inchida mai mult decat erau.
Era doar ora 8, iar ea simtise asta. "Azi dorm pana tarziu" isi spuse-n gand, si-ncet incet o cuprinse din nou acea stare de liniste, si mai apoi somnul dulce la care visase atat.

Aceeasi zi

Toata osteneala la care se supusese o extenuase. Caldura dogoritoare parca strangea si mai rau rochia portocalie pe trpul ei. Se indrepta spre camin, muzica din casti o linistea deajuns asa ca mergea incet, dar realizand ca urma sa traverse strada, mari putin pasul constienta de atatea priviri ce-i urmareau miscarea. Ar fi putut sa-i deranjeze pe ceilalti cu toata linistea ei. Voia s-ajunga acasa, se simtea obosita acum.

In dimineata din acea zi, se grabise la examen, asa ca isi uitase telefonul. Astepta un mesaj, ca el sa ii raspunda. Fusese distant cu-o seara in urma. O durea faptul ca abia voia sa ii vorbeasca, dar nu-si putea permite sa-l lase sa vada suferinta din ochii ei.

Ajunsa in statie, se aseza pe banca, isi puse geanta pe genunchi, si-si indesa in ureche si cealalta casca sa nu mai poata auzi nimic. Privi panoul de sus, si vazu ca firobuzul urma sa vina, asa ca-si scoase biletul si astepta. Strada parea mai aglomerata decat cu-o zi in urma, dar asta n-o deranja. Putea urmari masinile cu privirea, fredonand linistita in gand melodia lor.

Era fericita ca se afla aici.Acest oras ii dadea liniste, simtea ca nu mai simte nimic, avea sufletul usor, dar lipsea intelegerea din partea lui. Faptul ca ea era departe, parca il distantase acum. Ar fi vrut sa stie ce se intampla cu el, dar nu putea insista. Stia ca va afla lucrul acesta la momentul potrivit.

Cuprinsa de ganduri, abia observa ca firobuzul sosise. Era pregatit sa o conduca acasa, asa ca se ridica fericita ca va ajunge curand. Cand urca simti racoarea din interior ce-o linistea in ciuda caldurii de afara. Erau multi oameni inauntru, asa ca se strecura cat putu de subtil catre panoul pentru bilet ca sa il composteze. Gandi ca atatea persoane ar putea avea mii de probleme la un loc, dar privindu-le chipul, majoritatea nu infatisau ingrijorare, ci o fermitate de neclintit. Atat de greu sa le citeasca starea, realiza ca problemele ii facusera asa, iar singura credinta ce o aveau le daduse putere mereu. Ii admira, spera sa capete aceeasi infatisare peste cativa ani.

Timpul trecuse usor, nu simtise cand a ajuns, dar cand realiza, iesi grabita dintre ceilalti si cobori. Traversa strada, umbra si vantul ce adia usor dadeau racoare, dar nu se simtea la fel ca in autobuz. Mari pasul, trecu la magazin sa cumpere ceva si-apoi intra grabita in camin. Era nerabdatoare, parca-i venea sa fuga pana sus, dar geanta o impiedica. Voia sa se intinda in patul ei, si sa astepte nelinistita macar un semn de la el, desi stia ca nu avea sa il primeasca pana seara, cand el iesea de la servici. Isi dorea nespus sa simta starea asta, dorul de el, sa isi aminteasca cat de mult adora ca el sa-i fie aproape. Atat. O multumea sa stie ca il va auzi si peste o zi, sau doua, chiar trei, dar faptul ca urma sa il auda, ii oferea satisfactia nespusa pe care o astepta. Nu putea sa-l stranga-n brate, stia asta, dar cel putin voia sa se bucure pana la extrema macar de glasul bland al lui. Insa el nu-ntelesese, era rece cu ea, fara motiv.

Ajunsa sus, deschise usa in graba, isi arunca geanta pe pat, si-si desfacu rochia la spate, chinuindu-se sa scape si de una dintre sandale in acelasi timp. Cand in final reusi, se duse catre masa, si isi deschise telefonul. Astepta, dar parca nu mai exista rabdare nici un pic, dar cand acesta se deschise, isi dadu seama ca nu avea nici un mesaj sau vreun apel. "Da, nu-i o tragedie..Mi s-a mai intamplat" isi spuse-n gandul ei, dar simtea cum i se goleste sufletul. Si nu era o tragedie, intr-adevar, insa era deajuns incat sa-i dea ei aceste stari. El controla totul, fara sa fi vrut vreodata. Tacerea lui ii macina ei amintirea, iar ea astepta decat sa vada ca el s-ar fi gandit. Macar o singura data dintre atatea ori.

Cadoul de sub bradul de Craciun

Povestea spune că, în urmă cu un număr de ani, un om şi-a pedepsit fetiţa în vârstă de 5 ani pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii şi a devenit şi mai supărat când a văzut că fetiţa a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie şi să o pună sub bradul de Crăciun.
Cu toate acestea, fetiţa a adus tatălui ei cadoul în dimineaţa următoare spunând:
"Acesta este pentru tine, tăticule".
Tatăl a fost ruşinat de reacţia lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui s-a arătat din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală.
El i-a spus pe un ton răspicat:
"Nu ştiai, domnişoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?"
Fetiţa s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi şi a zis:
"Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut."
Tatăl a rămas perplex. S-a pus în genunchi şi şi-a îmbrăţişat fetiţa şi a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, printr-o împrejurare neelucidată micuţa fetiţă a dispărut şi nu a mai fost găsită niciodată.
Se spune că tatăl ei a ţinut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieţii sale. Şi de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situaţii dificile, deschidea cutia şi lua un sărut imaginar şi işi amintea de dragostea care a pus-o fetiţa acolo.
Morala: Fiecare dintre noi, ca şi oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiţionată şi săruturi de la copiii noştrii, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai preţios decât asta. Dar oare ştim să apreciem ceea ce primim?

O clipa de meditare binevenita!

"M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-mi spui: Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-mi spui doua vorbe. Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de mine. In schimb, suparat , m-ai injurat. Doream atat de mult sa-mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga! Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, eu am asteptat. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat. Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi imi vei acorda putin timp din timpul tau. Iti urez o zi buna! Al tau Tata, Dumnezeu."

Admira ce iti e aproape!

N-o sa vorbesc aici despre persoana care ne e alaturi, si pe care o iubim zi de zi, dedicandu-ne ei in totalitate. O sa vorbesc despre o lume intreaga care sta si asteapta zilnic sa ne bucuram de ea, sa admiram ce ne ofera.

Traim intr-o lume a vitezei intr-adevar. Si nu vorbesc neparat despre viteza internetului sau despre a comunicarii, radioteleviziunii, sau televiziunii in vreun fel. Vorbesc despre timpul ce il dedicam vietii noastre.

Dorinta de a realiza cat mai multe, cat mai repede posibil, apasarea ei si timpul ce il dedicam pentru a o implinii, ne rapeste timpul nostru, timp in care avem nevoie de relaxare, de odihna pentru a avea din nou puteri si de meditare asupra bucuriei ce o avem din partea lucrurilor ce le-am cosntruit.
Uitam sa ne bucuram pentru noi! Singura bucurie ce o vedem, apare doar la altii. Multi uita sa se bucure de propria familie, de locul de munca ce il detin, de locuinta lor, nemultumindu-si lor ca au reusit singuri, pentru ca vad aceste lucruri la altcineva, si asta le ocupa tot timpul, devenind frustrare. Invidia fata de un coleg care promoveaza, ciuda fata de prietenul care merge in concediu intr-o tara exotica, sau frustrarea chiar fata de un apropiat, o ruda ce si-a permis o casa mai spatioasa, nu fac altceva decat sa ne tina in loc. Coplesiti de informatie si prinsi in aceasta competitie pentru a ne asigura confortul material, nu mai avem timp sa privim in jurul nostru tot ceea ce avem, nevoile spirituale sunt date la o parte pentru ceva "mai sigur, stabil" si astfel sufletul in general uita sa se bucure de simplitatea si farmecul gratuit al vietii noastre.
Ar trebuii sa admiram in primul rand calitatile colegului ce l-au facut sa fie apreciat, capacitatile prietenului care a reusit cu succes, si cumpatarea rudei ce a reusit sa aiba confort sporit fata de confortul nostru, doar pentru ca facand astfel si noi vom reusii.

Important este sa invatam a admira. Si asta inseamna un suflet detasat fata de lucrurile materiale, macar o mica parte din timpul unei zile intregi, pentru a ne putea bucura de ce este frumos, de ceea ce e bine, de ceea ce am oferit si obtinut, fara a ne mai intreba de ce nu ne-apartin acele lucruri, pentru ca e ca si cum ne intrebam de ce curcubeul nu se naste dupa fiecare ploaie in paharul cu apa al fiecarui om.
Putem spune ca suntem stapanii unei flori, nu daca o culegem si o punem in vaza neaparat, ci pur si simplu daca am stiut sa ne bucuram de frumusetea ce o are. Suntem stapanii unei lumi, daca stim sa o admiram pentru ceea ce este ea, nu pentru ca ar trebuii sa fie doar a noastra.

Timpul ... si Ana

Sunt multe lucruri pe care consider ca le am de facut, dar am mereu o senzatie ciudata ca nu pot pentru ca nu e timp, iar anul acesta, mai mult ca oricand, simt ca m-apasa toate.

Nu scriu asta ca sa ma vait sau sa ma plang de timp in general la fel ca majoritatea dintre noi, ci scriu pentru ca pur si simplu am nevoie sa scriu, desi la inceput pare ca nu e timp nici pentru asta.

Vreau sa citesc o carte, dar consider ca nu e timp. Poate pentru faptul ca nici nu stiu ce carte ma poate scoate din rutina asta de zi cu zi sau ma va linisti, dau vina si in legatura cu asta tot pe acelasi timp.

As vrea sa le pot face cumva pe toate. Vreau sa ma port frumos, sa fiu o sora buna, sa am grija de casa, de bani, de scoala in acelasi timp si problema e tocmai ca toate solicita timp. E nevoie de timp sa invat, sa gatesc, sa fac curatenie, sa am grija de Cisa, de mine, sa ma vad cu Cosmin, pt ca imi e dor mereu sa ii vorbesc si stiu ca nu-i pot spune fiecare parte din ceea ce ma framanta, nu pentru ca nu ar vrea sa auda, ci pur si simplu pentru ca nu pot. E nevoie de timp sa pictez, sa lucrez la atestat, sa invat pentru bac. Sau mai scurct pentru toate acestea, sa ma pregatesc cumva pentru timpul ce vine.

Nu vreau sa fiu dramatica in nici un fel anume, dar ma cuprinde teama uneori ca n-o sa reusesc sa le-mplinesc pe toate din cate vreau, desi-mi doresc nespus asta. Mi-e teama de ideea ca o sa renunt.

Ideea e ca nici hotarata nu sunt. Daca m-ar fi intrebat cineva pana acum o saptamana la ce vreau sa dau bacul, nici macar mie n-as fi putut sa-mi raspund. Chiar cred ca nici acum nu pot, dar vreau sa ma descurc, in primul rand pentru ca vreau eu, nu ceilalti, de la mine. Voi fi o profesoara, pentru c-asta visez, si nu imi pasa cat de neincrezatori sunt ceilalti ca nu-i atat de mult, sau cat voi reusii de greu. Important e ca asta imi place.

Si ca sa uit de toate, vroiam demult sa scriu de "Ana". Probabil asta e cea mai buna ocazie pentru ca nu vreau sa mai vorbesc de timp, si schimb subiectul tocmai pentru ca acesta e cel mai important subiect.

Iubesc numele "Ana". Nu pentru ca o sarbatorim ca  Sfanta in calendarul Ortodox, ci pur si simplu pentru ca suna frumos acest nume. Atat de dulce si pur "Ana". Ana e sora mea. E singura fiinta pentru care deocamdata ma chinui atat. E singura persoana care imi deseneaza, inafara de desenele ce mi le desenez eu. E singura ce imi citeste povesti si singura care imi multumeste zi de zi pentru ca-i port de grija. Poeziile ce mi le spune si timpul in care invata sa scrie nu le-as schimba pentru nimic, si faptul ca o pot mangaia si-i pot veghea somnul inseamna enorm pentru mine. E sora mea. Mereu mi-am dorit-o, si e singura careia as vrea sa-i fiu un bun exemplu peste ceva timp, si asta doar pentru ca ea imi e exemplu in fiecare zi.

O iubesc pentru ca e cuminte, e cel mai inteligent si frumos copil pe care o sora si-ar putea dori sa-l aiba-n grija, si ma simt norocoasa ca imi petrec langa ea timpul de care ma tem atat de mult.

Mi-e teama de multe lucruri, dar fac orice ca ea sa fie mandra. In gandul meu le multumesc mereu parintilor mei mereu pentru ea. Ca m-au crescut pe mine ca sa o pot iubi. Pentru ca-i sora mea si-atat. Restul nu mai conteaza.

Nu fac toate astea spre multumirea nimanui, ci pentru ca asta vreau. Asa-mi doresc si-i vorba doar de faptul ca ea va tine minte intr-o zi.

Ce spun acum nu cred ca o sa-i zic vreodata, dar ma voi chinui sa-i demonstrez mereu.

Stiu motivul pentru care sunt aici acum si pentru totdeauna. E ca sa fiu cu ea. Si ma bucur nespus de mult ca Ana e motivul meu de a fi fericita.