Inca o data

Il strang in brate. Nu ma gandesc decat la cat de singura voi fi pana o sa-l vad din nou. Il privesc iar pentru ca simt ca-mi va fi dor curand de asta. E bine ca macar mancam aceeasi cioclata impreuna.
Il mai imbratisez o data, stiu ca-i ultima oara in aceasta zi, apoi ma uit la el. Observ ca nici el nu ar vrea sa se desparta: imi cuprinde umerii in maini, ma strange, coboara neputincios o mana, ma elibereaza si ma priveste iar, apoi ma strange inc`o data in brate. Il strang atat cat pot, il mai sarut o data incet, ii dau drumul privindu`l si plec.
Incerc din rasputeri sa scap de starea asta. Ma-ndrept spre taxi, si urc in el altfel decat eram. Salut, ii spun destinatia, si sper ca-mi va raspune. Dar nu zice nimic.
Nimeni nu vrea sa imi vorbeasca. Nici nu puteam sa fiu mai singura de-atat. Platesc, ii multumesc, cobor, si-ajung acasa. Si da, acasa. Casa in care ma simt atat de singura de ceva timp.
Ma eliberez de cizme, haine, si ma schimb. Nu voi fi alta. Doar ca asta-mi doresc.
As vrea cacao. Impulsionata de acest gand, ca o comanda doar doi pasi ma poarta drept in bucatarie. Aranjez cateva farfurii murdare de pe aragaz, cu gandul ca maine-o sa le spal, ma ridic pe degetele de la picioare si-apuc ibricul de pe hota. Desfac cutia de lapte, si-l umplu jumatate, pun mult cacao peste el. Golesc aproape tot zaharul ce-a mai ramas, vreo 4 lingurite peste pentru a-l indulci destul, si-apoi il pun la foc. Stiind ca-n cateva minute-i gata, merg pana-n dormitor, pun acelasi pulover pe mine pe care l-am purtat, il aranjez, apoi revin in bucatarie la laptele aproape gata.
Ar trebuii sa fac si baie, dar vreau sa scriu, simt c-am nevoie sa fac asta.
Imi prind parul, timp in care, pret de cateva secunde, ma privesc in oglinda. Ma uit la haine, si realizez ca nu arata cine stie ce: obisnuitii mei colanti negrii ce-i port intotdeauna pana la mijlocul taliei si flanelul lucrat la mana, care nici macar nu stiu de la cine e.
Imi iau paltonul din baie si merg din nou in dormitor. Il asez pe scaun aranjat cat de cat, stiu ca il voi purta si maine, apoi mi-analizez orarul de a doua zi. Imi amintesc c-am sase ore de curs cu-acelasi prof, dar nu stiu daca este saptamana in care facem. M-ar ajuta sa am iar credit, as fi putut sa-ntreb pe cineva. Cred ca voi merge insa la facultate oricum. Nu strica o plimbare la ora 8 dimineata.
Beau prima gura de cacao. E atat de cald si dulce. Acelasi gust ca cel de cand eram copil. Craciunul nu era Craciun fara aceste cani de cacao preparate in casa. Pacat ca-i doar noiembrie, e bine insa ca-i la sfarsit. Si nici nu stiu ce data. Verific telefonul si da, e`n 27. O luna. O luna pana cand, sper ca, o sa ii vad pe-ai mei. Mi-e dor sa bem cesti de cacao impreuna.
Privesc la ceas si stiu ca trebuie sa merg la baie.
21:24: timpul trece repede atunci cand il pierzi.

Lacrimi

- De ce plingi?
- Pentru ca sint femeie ! - raspunde mamica.
- Nu inteleg ... - zice micutul.
Mamica il imbratiseaza si spune :
- Si n-ai sa intelegi niciodata ...
Mai tirziu, copilul isi intreaba tatal : - De ce plinge mamica ?
- Nu stiu nici eu ! Toate femeile pling fara motiv ! - a fost tot ce i-a putut spune taticul.
Devenit adult, copilul il intreaba pe Dumnezeu : - Doamne, de ce pling femeile asa de usor ?
Iar Dumnezeu ii raspunde:
- Cind am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita. I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili. I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii. Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cind ei o ranesc cumplit. I-am dat forta care-i permite sa continue cand toata lumea o abandoneaza. I-am dat forta de a-si suporta barbatul in caderile sale si de a-i ramine alaturi cu aceeasi tarie. Si, in fine, i-am dat lacrimi sa plinga atunci cind simte nevoia.
Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, si nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei - locul unde se adaposteste dragostea. Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima.

Mama

Mama e primul cuvant cu care incepe viata. E prima persoana la care ne gandim atunci cand ne e greu. Prima care ne-asculta durerea si singura care nu rade de ea.
Inainte ca noi sa existam, mama ne faureste-n trupul ei. Din dragoste pentru fiinta noastra, ne poarta-n pantec timp de 9 luni, care nu`i sunt tocmai usoare. Isi schimba corpul ei micut cu o burta imensa, linia ochilor frumosi cu cearcanele, serile de distractie cu noptile de nesomn si geanta unei doamne cu geanta plina de scutece. De ce? Pentru ca ne iubeste enorm chiar dinainte sa ne nastem.

Mama ne-ndruma pasii, mama asculta, mama raspunde la orice, mama dedica totul pentru noi.
Cu mama invatam sa mergem, sa vorbim, sa radem. Invatam ce inseamna iubirea, afectiunea, ascultarea si invatam sa distingem binele de rau. Cu mama incepem sa cunoastem primele litere, cifre, sa inmultim.Mama ne aminteste in fiecare an, cand ne e ziua de nastere, pana atunci cand invatam.Ea ne citeste povestile copilariei atunci cand nu putem dormi, si doar prin simplul fapt ca se trezeste noaptea sa ne priveasca somnul, sa ne-nveleasca si sa ne sarute inc-o data, sperand sa n-o simtim, ne demonstreaza ca intr-adevar e mama.
Cand ne-am nascut am fost minunea ei, (si suntem), si desi mici, am insemnat pentru ea mai mult decat orice pe lume. Ne-a inchinat tineretea, si frumusetea, si fiecare clipa importanta din viata ei, doar ca sa fim in siguranta si ca sa crestem sanatosi.
Caldura de acasa este asa pentru ca-i ea acolo, hainutele curate, mancarea buna asa cum stie numai ea s-o faca, sunt toate pentru noi. Si-asteapta-n schimb doar o imbratisare, sau simplul "multumesc".

Datoriile de mama si sotie sunt doua sarcini destul de grele, si desi le implineste pe deplin, ea poarta-n spate si cariera, de care nu se poate lipsi. Noi ne-am gandit la asta?Mama chiar face totul pentru noi, si desi ofera iubire neconditionat, nu primeste inapoi decat o mica parte.
Cand avem nevoie de o imbratisare,  hai s-o imbratisam pe ea. Multumiti-i chiar daca n-a facut nimic. Cand vrem un sfat, hai sa o intrebam oricat ne-ar fi de greu. O sa ne-asculte, si daca nu, sa-i cereti asta, si-o sa-nteleaga negresit. Nu va indepartati de ea, indiferent de ce e in trecut. Ganditi-va ca sunt trei lucruri importante pt care ea a trait in tot acest timp. Copii sai, sotul si cariera ii apasa pe umeri in fiecare zi.
Hai sa ii usuram povara dusa in spate, si sa o intelegem macar noi. Ea ne-a dedicat in totalitate viata, noi de ce nu i-am putea multumii?

Acum

Credeam ca timpul ma va schimba si poate, odata ce zilele trec, voi deveni mai matura. Credeam ca ieri voi fi putin mai inteleapta decat sunt astazi, dar in ultimul timp nu m-am mai concentrat pe asta, n-am mai facut nimic.Da. Poate credeam la inceput ca noi, cei de atunci, vom fi mai uniti acum decat eram odata.

Odata obisnuiam sa vorbim atat de mult, fara sa ne dam seama de cat de mult timp trece pe langa noi, pentru ca ne bucuram in fiecare moment. Obisnuiam sa radem impreuna despre orice, si sa ne spunem atatea lucruri. Nu stiu cum se facea ca ne jucam de fiecare data cand ne plimbam prin parc, si atrageam atentia tuturor asupra a cat suntem de fericiti.

Ce imi puteam dorii mai mult? Ma luai in brate si imi zambeai fara motiv anume, dar totusi nu eram atat de fericita pe cat credeam ca voi fi. Credeam cu tarie in orice moment ca va fi mult mai bine. Si am vazut in tine totul, la fel ca si acum, sperand la multa fericire.. in "viitorul nostru".

Acum  realizez ca simt la fel. Poate ca nu traiesc aceleasi clipe, dar simt mereu regretul ca nu ma bucur de fiecare moment atat de fericita cum ar fi trebuit. Probabil e un gol pe care nu-l voi putea umple, si poate nu e nici vina, si nici datoria ta sa ma ajuti. Cred ca eu ar trebui sa ma descurc cu toate astea. Poate va trebuii sa-nvat sa ma bucur de TIMP, dar tot ce imi doresc e sa te bucuri si tu cu mine.

Poate ca m-am schimbat, poate nici tu nu esti la fel. In fond viata noastra e altfel fata de cum era atunci cand ne-am cunoscut. Stiu ca viata nu e perfecta decat in modul in care o vedem noi, si cred ca trebuie sa inteleg ca ceea ce traiesc acum nu o sa se repete, si probabil ca nici mai bine nu va fi. Sau poate da, dar va trebuii sa vad asta in momentele de atunci.

Voiam ca tu sa faci ce e mai bine, si eu la fel, iar viata mea sa fie din ce in ce mai buna cu fiecare zi, indiferent de cat de multe eforturi va fi nevoie sa fac in viitor. Sunt standarde pe care le am cel mai probabil din nevoia de siguranta. Dar standardele trebuie sa existe doar in masura in care nu controleaza tot ceea ce traim.

Pentru inceput, consider ca asteptarile ce le am de la noi, de la viata, chiar m-au tinut in loc atata timp.
Poate e timpul sa renunt la asteptarile ce nu tin de propriile-mi forte. Cel mai bine este ca tu sa faci ceea ce simti, iar viata bineinteles ca n-o voi tine in loc doar pentru mine.
Cred ca e primul pas ce-l fac, in viata mea  perfecta.

Azi imi vei fi aproape?

Era grabita, desi ajunsese acum. Parcul o-nfiora cu-acel miros curat de iarba proaspata. Copacii isi clatinau frunzele umede si moi in adierea vantului molcom de primavara. Florile atingeau lin pamantul umed, care o indemna parca sa se descalte, si sa alerge prin iarba rece ce se-ntindea peste tot.
Simtea natura, in sufletul ei, pe fiecare por al pielii sale, in fiecare gram de aer rece ce il respira si ar fi vrut sa tina aceste clipe-n loc, desi stia ca nu se va putea satura niciodata de-aceste sentimente, le traise la nesfarsit.
Era mai implinita ca oricand, dar sufletul ii fu cuprins in urmatorul moment de nelinistea ca el ar fi trebuit deja sa o astepte.
Voia sa vada lacul, impreuna cu el, inca o data, si intarita de-acest gand se aseza pe-o banca, asteptand. Aceeasi banca de langa catedrala, unde s-au cunoscut. Acelasi parc le veghease privirile timp de saptamani, si le-ascultase soaptele cu-ncuvintare. Privindu-le imbratisarile si bucurandu-se de rasetele lor, parca nu mai simtea timpul atat de greu ce-i apasa mereu crengile inalte. Fusese toamna atunci, dar nu conta anotimpul, natura in orice moment era de-acord cu pasii lor, si-i indemna la fel cu timpul sa si inainteze. Faceau parte din acelasi intreg, aceeasi echipa, de nedespartit.
Se scurse incet timpul, parca nu mai trecuse, dar ea profita de fiecare clipa ca sa admire cu-atata nesat ce era in jur. Simtea racoarea, dar nu o deranja, se bucura chiar ca-i inca primavara. Ura sa fie atat de cald. Privi aleea. "Fiecare banca are probabil o poveste, la fel ca banca mea. Sau sute de povesti. Daca ar exista cineva sa mi le spuna, as fi bucuroasa sa le ascult" isi spuse-n gand zambind. Isi aranja rochita si-apoi inchise ochii un pic incercand sa ghiceasca timpul ce a trecut. Fusese inspirata sa isi odihnesca vazul timp de un moment, pentru ca-n urmatorul, doua maini calde ii acoperira cu grija partea fetei dintre frunte si obraji. Simtea, el ajunsese.
- Poti sa-mi dai drumul. Stiu cine esti!
- Cine? o intreba el.
- Dan! raspunse ea zambind. Mai ai alt nume?
- Am doar numele tau, rase el.
- Tu nu-mi porti numele meu! zise ea prefacandu-se mahnita.
- Ba bineinteles! rase din nou parca mai tare. In sufletul meu. Iar tu il vei purta pe-al meu in realitate. Ce zici?
Incercand sa-si controleze emotiile declansate de ceea ce-i spunea, si frica de intuneric, ea raspunse:
- Zic ca te cheama Ana. Acum stiu cine esti.
- Spune-mi!
- Ana!
- Mai zii!
- Ana! incerca parca mai tare.
- Si?
- Si ce? Ce vrei sa zic?..
- Inca o data. E un nume frumos.
Ea zambi rusinata..
- Mersi! spuse incet atingand mainile lui, voind sa le indeparteze.
- N-o sa-ti dau drumul daca nu imi repeti ..
- Ana!
- Bine. Imi place numele meu! si o elibera.
Se aseza pe banca, dar nu inainte de a o-mbratisa, pentru-ai simti prezenta. Ii prinse-n brate trupul mic, infiorat de-aceste clipe, si-l stranse-ncet, simtindu-i forma mijlocului sau. Firele iesite din parul ei impletit, ii gadilau acum obrajii, emanand miros de piersici. De fapt, nici el nu putea distinge acel miros, nu-l mai simtise. Il cunoscuse doar de cand o stia pe ea. Se aseza privindu-i ochii, atat de blanzi si puri ca o oglinda albastra,  iar pielea alba din jurul lor, scotea in evidenta si cea mai mica stralucire din ei. Nu se mai satura de frumusetea parului blond pe care il privea in acele momente. Iubea totul din acest "tot". Iubea totul la Ana.
 Dar stanjenita de acele priviri, insa si incatata de admiratia ce o primea, ea ii spuse zambind strengar:
- Stii cat de tarziu ai venit?
- Imi pare rau, dar am intarziat cu motive bune.
- Da? Ce e atat de important? continua acelasi joc..
- Pai trebuia sa fiu pregatit pentru tine, m-am aranjat. Nu se observa?
Pufni intr-un hohot de ras, desi-si dorea sa se abtina.
- Pai nu prea vad diferenta. Tu esti fru ...
- Eu sunt urat! Te inteleg ... Eu sunt urat si gata! spuse incrucisandu-si bratele.
- Dar nu am zis asa ceva. Tu esti frumos oricum! isi cobori privirea.
O privi o clipa si-apoi zambi usor.
- Eram femeie acum ... De ce nu ma-ntelegi?
Ii lua barbita in mana lui, incercand sa o priveasca in ochi.
- Hai nu te supara pe mine, asa imi spui si tu sa te apreciez, sa iti fac complimente. Indirect, asta e felul tau.
Dar eu te-apreciez oricum! si-o saruta pe buze.
Acum o convinsese. Ana avea ochii senini cand ii deschise, si-i spuse razand:
- Chiar imi doream sa te sarut!
- Deci pentru asta te superi? zambi el uimit.
- Pai, pentru asta. Nu am un motiv bun?
- Atunci o sa-nteleg mereu ca vrei sa te sarut cand te vad suparata.
- Ai face bine! Vreau sa te vad!

- Acum trebuia sa te fi suparat!
- De ce?
- Pai ca sa te sarut! Sa iti arat, nu-i bine?! spuse razand, iar ea il insoti.
- Atunci sunt suparata!
- Atunci sa te sarut!
- Pai nu vreau sa ma pupi, spuse schitand o mica seriozitate. Sunt foarte suparata si nu te pot pupa!
- Eu cred c-ar trebuii! Din moment ce tu esti trista, eu nu te las sa fi asa. Si-ai face bine sa cooperezi. Chiar iti va face bine! Se apropie zambind si-o stranse-n brate, atingandu-i buzele incet.
 -Nu o sa mai fiu dulce, daca ma mai saruti atat! 
O privi usor si zambi.
- Poate ca nu, dar eu n-o sa ma satur! si se apropie din nou respirand un aer cald, ce mangaia chipul ei.
Incercand din rasputeri sa scape de emotii, Ana tasni de pe banca intr-un gest atat de nepotrivit acelui moment.
- Vreau sa vedem lacul! si-o rupse alergand.
Desi ramas pe banca, nimic nu il uimea. Era aceeasi Ana, la fel ca la-nceput. Zambi cu-atata pofta la gandul ca traia aceste momente, alatutri de ea, ca asa va fi mereu, asa-si dorea sa se intample.
Stia ca va fi intotdeauna insetat de ea, era singura  care prin timiditatea si inteligenta ei nemasurata il uimea in fiecare moment. Stia ca nu o sa se plictiseasca. Isi amintea toate clipele cu ea.

Stia c-o va iubi pe veci.

Si dezmortit din ganduri, realiza ca Ana era mica acum de-atata departare. Aproape nu o mai vedea, si in curand, urma sa nu o vada, daca nu se ridica si nu-ncepea s-alerge. Trebuia sa o ajunga! Ea va inainta mereu.
Ajunsa din urma, se lasa prinsa. Profita de faptul ca o imbratisase, si respira adanc parfumul lui, bucurandu-se. Il simtea aproape, si-onfiora orice miscare pe care el o facea. Il iubea mai presus de orice, desi nu-si permitea sa ii arate.Insa stia ca asta se va intampla curand.

Isi inlanturira mainile iar pasii marunti le insoteau glasul ce se unise parca intr-un singur sunet. Acelasi ecou ..

El

El, e altfel. 

Stiu bine asta, pentru că mi-e aproape în fiecare zi. Sau chiar şi când nu-i lânga mine, il simt prezent, pentru că ştie să mă insoţească. 

Şi totuşi, mi-e dor să-l strang în braţe în fiecare clipă pentru că iubesc parfumul lui. 

Nimeni nu mă-nţelege aşa cum face el şi nimeni nu ascultă. Dacă oricine altcineva ar face asta, mi-ar fi special, însă aşa, el îmi e singurul. Şi-ador să cred că el va fi mereu!

Eu cea demult eram altfel, copil, dar în orice moment dificil ce l-am intâmpinat, el mi-a fost sprijin şi doar noi doi l-am imparţit.  

M-a ascultat, a imparţit cu mine zâmbete şi flori, sau a furat o lacrimă din ochii mei cu picături de ploaie, m-a strâns în braţe şi atât, acceptându-mi stările cele mai grele ce le-am avut atunci, şi m-a schimbat, căci a avut răbdare. Tot ceea ce am fost atunci, acum a fost odată,
iar astăzi eu sunt exact persoana care am vrut să fiu.
O altă Teo.
Cu el aproape.

Dimineata

 Adormise tarziu, iar acum simtea lumina diminetii ce ii invaluia chipul, dar incerca sa o ignore. Ploaia din ziua ce trecuse racorise aerul, iar fereastra deschisa ii permitea sa intre in camera acum si sa-i dezmierde simturile. Mirosea asa frumos, a umed si a natura, dar isi dadu seama ca se dezmeticeste, asa ca stranse putin mai tare din ochi, incercand parca sa-i inchida mai mult decat erau.
Era doar ora 8, iar ea simtise asta. "Azi dorm pana tarziu" isi spuse-n gand, si-ncet incet o cuprinse din nou acea stare de liniste, si mai apoi somnul dulce la care visase atat.

Aceeasi zi

Toata osteneala la care se supusese o extenuase. Caldura dogoritoare parca strangea si mai rau rochia portocalie pe trpul ei. Se indrepta spre camin, muzica din casti o linistea deajuns asa ca mergea incet, dar realizand ca urma sa traverse strada, mari putin pasul constienta de atatea priviri ce-i urmareau miscarea. Ar fi putut sa-i deranjeze pe ceilalti cu toata linistea ei. Voia s-ajunga acasa, se simtea obosita acum.

In dimineata din acea zi, se grabise la examen, asa ca isi uitase telefonul. Astepta un mesaj, ca el sa ii raspunda. Fusese distant cu-o seara in urma. O durea faptul ca abia voia sa ii vorbeasca, dar nu-si putea permite sa-l lase sa vada suferinta din ochii ei.

Ajunsa in statie, se aseza pe banca, isi puse geanta pe genunchi, si-si indesa in ureche si cealalta casca sa nu mai poata auzi nimic. Privi panoul de sus, si vazu ca firobuzul urma sa vina, asa ca-si scoase biletul si astepta. Strada parea mai aglomerata decat cu-o zi in urma, dar asta n-o deranja. Putea urmari masinile cu privirea, fredonand linistita in gand melodia lor.

Era fericita ca se afla aici.Acest oras ii dadea liniste, simtea ca nu mai simte nimic, avea sufletul usor, dar lipsea intelegerea din partea lui. Faptul ca ea era departe, parca il distantase acum. Ar fi vrut sa stie ce se intampla cu el, dar nu putea insista. Stia ca va afla lucrul acesta la momentul potrivit.

Cuprinsa de ganduri, abia observa ca firobuzul sosise. Era pregatit sa o conduca acasa, asa ca se ridica fericita ca va ajunge curand. Cand urca simti racoarea din interior ce-o linistea in ciuda caldurii de afara. Erau multi oameni inauntru, asa ca se strecura cat putu de subtil catre panoul pentru bilet ca sa il composteze. Gandi ca atatea persoane ar putea avea mii de probleme la un loc, dar privindu-le chipul, majoritatea nu infatisau ingrijorare, ci o fermitate de neclintit. Atat de greu sa le citeasca starea, realiza ca problemele ii facusera asa, iar singura credinta ce o aveau le daduse putere mereu. Ii admira, spera sa capete aceeasi infatisare peste cativa ani.

Timpul trecuse usor, nu simtise cand a ajuns, dar cand realiza, iesi grabita dintre ceilalti si cobori. Traversa strada, umbra si vantul ce adia usor dadeau racoare, dar nu se simtea la fel ca in autobuz. Mari pasul, trecu la magazin sa cumpere ceva si-apoi intra grabita in camin. Era nerabdatoare, parca-i venea sa fuga pana sus, dar geanta o impiedica. Voia sa se intinda in patul ei, si sa astepte nelinistita macar un semn de la el, desi stia ca nu avea sa il primeasca pana seara, cand el iesea de la servici. Isi dorea nespus sa simta starea asta, dorul de el, sa isi aminteasca cat de mult adora ca el sa-i fie aproape. Atat. O multumea sa stie ca il va auzi si peste o zi, sau doua, chiar trei, dar faptul ca urma sa il auda, ii oferea satisfactia nespusa pe care o astepta. Nu putea sa-l stranga-n brate, stia asta, dar cel putin voia sa se bucure pana la extrema macar de glasul bland al lui. Insa el nu-ntelesese, era rece cu ea, fara motiv.

Ajunsa sus, deschise usa in graba, isi arunca geanta pe pat, si-si desfacu rochia la spate, chinuindu-se sa scape si de una dintre sandale in acelasi timp. Cand in final reusi, se duse catre masa, si isi deschise telefonul. Astepta, dar parca nu mai exista rabdare nici un pic, dar cand acesta se deschise, isi dadu seama ca nu avea nici un mesaj sau vreun apel. "Da, nu-i o tragedie..Mi s-a mai intamplat" isi spuse-n gandul ei, dar simtea cum i se goleste sufletul. Si nu era o tragedie, intr-adevar, insa era deajuns incat sa-i dea ei aceste stari. El controla totul, fara sa fi vrut vreodata. Tacerea lui ii macina ei amintirea, iar ea astepta decat sa vada ca el s-ar fi gandit. Macar o singura data dintre atatea ori.

Cadoul de sub bradul de Craciun

Povestea spune că, în urmă cu un număr de ani, un om şi-a pedepsit fetiţa în vârstă de 5 ani pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii şi a devenit şi mai supărat când a văzut că fetiţa a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie şi să o pună sub bradul de Crăciun.
Cu toate acestea, fetiţa a adus tatălui ei cadoul în dimineaţa următoare spunând:
"Acesta este pentru tine, tăticule".
Tatăl a fost ruşinat de reacţia lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui s-a arătat din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală.
El i-a spus pe un ton răspicat:
"Nu ştiai, domnişoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?"
Fetiţa s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi şi a zis:
"Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut."
Tatăl a rămas perplex. S-a pus în genunchi şi şi-a îmbrăţişat fetiţa şi a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, printr-o împrejurare neelucidată micuţa fetiţă a dispărut şi nu a mai fost găsită niciodată.
Se spune că tatăl ei a ţinut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieţii sale. Şi de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situaţii dificile, deschidea cutia şi lua un sărut imaginar şi işi amintea de dragostea care a pus-o fetiţa acolo.
Morala: Fiecare dintre noi, ca şi oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiţionată şi săruturi de la copiii noştrii, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai preţios decât asta. Dar oare ştim să apreciem ceea ce primim?

O clipa de meditare binevenita!

"M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-mi spui: Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-mi spui doua vorbe. Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de mine. In schimb, suparat , m-ai injurat. Doream atat de mult sa-mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga! Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, eu am asteptat. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat. Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi imi vei acorda putin timp din timpul tau. Iti urez o zi buna! Al tau Tata, Dumnezeu."

Admira ce iti e aproape!

N-o sa vorbesc aici despre persoana care ne e alaturi, si pe care o iubim zi de zi, dedicandu-ne ei in totalitate. O sa vorbesc despre o lume intreaga care sta si asteapta zilnic sa ne bucuram de ea, sa admiram ce ne ofera.

Traim intr-o lume a vitezei intr-adevar. Si nu vorbesc neparat despre viteza internetului sau despre a comunicarii, radioteleviziunii, sau televiziunii in vreun fel. Vorbesc despre timpul ce il dedicam vietii noastre.

Dorinta de a realiza cat mai multe, cat mai repede posibil, apasarea ei si timpul ce il dedicam pentru a o implinii, ne rapeste timpul nostru, timp in care avem nevoie de relaxare, de odihna pentru a avea din nou puteri si de meditare asupra bucuriei ce o avem din partea lucrurilor ce le-am cosntruit.
Uitam sa ne bucuram pentru noi! Singura bucurie ce o vedem, apare doar la altii. Multi uita sa se bucure de propria familie, de locul de munca ce il detin, de locuinta lor, nemultumindu-si lor ca au reusit singuri, pentru ca vad aceste lucruri la altcineva, si asta le ocupa tot timpul, devenind frustrare. Invidia fata de un coleg care promoveaza, ciuda fata de prietenul care merge in concediu intr-o tara exotica, sau frustrarea chiar fata de un apropiat, o ruda ce si-a permis o casa mai spatioasa, nu fac altceva decat sa ne tina in loc. Coplesiti de informatie si prinsi in aceasta competitie pentru a ne asigura confortul material, nu mai avem timp sa privim in jurul nostru tot ceea ce avem, nevoile spirituale sunt date la o parte pentru ceva "mai sigur, stabil" si astfel sufletul in general uita sa se bucure de simplitatea si farmecul gratuit al vietii noastre.
Ar trebuii sa admiram in primul rand calitatile colegului ce l-au facut sa fie apreciat, capacitatile prietenului care a reusit cu succes, si cumpatarea rudei ce a reusit sa aiba confort sporit fata de confortul nostru, doar pentru ca facand astfel si noi vom reusii.

Important este sa invatam a admira. Si asta inseamna un suflet detasat fata de lucrurile materiale, macar o mica parte din timpul unei zile intregi, pentru a ne putea bucura de ce este frumos, de ceea ce e bine, de ceea ce am oferit si obtinut, fara a ne mai intreba de ce nu ne-apartin acele lucruri, pentru ca e ca si cum ne intrebam de ce curcubeul nu se naste dupa fiecare ploaie in paharul cu apa al fiecarui om.
Putem spune ca suntem stapanii unei flori, nu daca o culegem si o punem in vaza neaparat, ci pur si simplu daca am stiut sa ne bucuram de frumusetea ce o are. Suntem stapanii unei lumi, daca stim sa o admiram pentru ceea ce este ea, nu pentru ca ar trebuii sa fie doar a noastra.

Timpul ... si Ana

Sunt multe lucruri pe care consider ca le am de facut, dar am mereu o senzatie ciudata ca nu pot pentru ca nu e timp, iar anul acesta, mai mult ca oricand, simt ca m-apasa toate.

Nu scriu asta ca sa ma vait sau sa ma plang de timp in general la fel ca majoritatea dintre noi, ci scriu pentru ca pur si simplu am nevoie sa scriu, desi la inceput pare ca nu e timp nici pentru asta.

Vreau sa citesc o carte, dar consider ca nu e timp. Poate pentru faptul ca nici nu stiu ce carte ma poate scoate din rutina asta de zi cu zi sau ma va linisti, dau vina si in legatura cu asta tot pe acelasi timp.

As vrea sa le pot face cumva pe toate. Vreau sa ma port frumos, sa fiu o sora buna, sa am grija de casa, de bani, de scoala in acelasi timp si problema e tocmai ca toate solicita timp. E nevoie de timp sa invat, sa gatesc, sa fac curatenie, sa am grija de Cisa, de mine, sa ma vad cu Cosmin, pt ca imi e dor mereu sa ii vorbesc si stiu ca nu-i pot spune fiecare parte din ceea ce ma framanta, nu pentru ca nu ar vrea sa auda, ci pur si simplu pentru ca nu pot. E nevoie de timp sa pictez, sa lucrez la atestat, sa invat pentru bac. Sau mai scurct pentru toate acestea, sa ma pregatesc cumva pentru timpul ce vine.

Nu vreau sa fiu dramatica in nici un fel anume, dar ma cuprinde teama uneori ca n-o sa reusesc sa le-mplinesc pe toate din cate vreau, desi-mi doresc nespus asta. Mi-e teama de ideea ca o sa renunt.

Ideea e ca nici hotarata nu sunt. Daca m-ar fi intrebat cineva pana acum o saptamana la ce vreau sa dau bacul, nici macar mie n-as fi putut sa-mi raspund. Chiar cred ca nici acum nu pot, dar vreau sa ma descurc, in primul rand pentru ca vreau eu, nu ceilalti, de la mine. Voi fi o profesoara, pentru c-asta visez, si nu imi pasa cat de neincrezatori sunt ceilalti ca nu-i atat de mult, sau cat voi reusii de greu. Important e ca asta imi place.

Si ca sa uit de toate, vroiam demult sa scriu de "Ana". Probabil asta e cea mai buna ocazie pentru ca nu vreau sa mai vorbesc de timp, si schimb subiectul tocmai pentru ca acesta e cel mai important subiect.

Iubesc numele "Ana". Nu pentru ca o sarbatorim ca  Sfanta in calendarul Ortodox, ci pur si simplu pentru ca suna frumos acest nume. Atat de dulce si pur "Ana". Ana e sora mea. E singura fiinta pentru care deocamdata ma chinui atat. E singura persoana care imi deseneaza, inafara de desenele ce mi le desenez eu. E singura ce imi citeste povesti si singura care imi multumeste zi de zi pentru ca-i port de grija. Poeziile ce mi le spune si timpul in care invata sa scrie nu le-as schimba pentru nimic, si faptul ca o pot mangaia si-i pot veghea somnul inseamna enorm pentru mine. E sora mea. Mereu mi-am dorit-o, si e singura careia as vrea sa-i fiu un bun exemplu peste ceva timp, si asta doar pentru ca ea imi e exemplu in fiecare zi.

O iubesc pentru ca e cuminte, e cel mai inteligent si frumos copil pe care o sora si-ar putea dori sa-l aiba-n grija, si ma simt norocoasa ca imi petrec langa ea timpul de care ma tem atat de mult.

Mi-e teama de multe lucruri, dar fac orice ca ea sa fie mandra. In gandul meu le multumesc mereu parintilor mei mereu pentru ea. Ca m-au crescut pe mine ca sa o pot iubi. Pentru ca-i sora mea si-atat. Restul nu mai conteaza.

Nu fac toate astea spre multumirea nimanui, ci pentru ca asta vreau. Asa-mi doresc si-i vorba doar de faptul ca ea va tine minte intr-o zi.

Ce spun acum nu cred ca o sa-i zic vreodata, dar ma voi chinui sa-i demonstrez mereu.

Stiu motivul pentru care sunt aici acum si pentru totdeauna. E ca sa fiu cu ea. Si ma bucur nespus de mult ca Ana e motivul meu de a fi fericita.

for My Valentine ♥