Simtea natura, in sufletul ei, pe fiecare por al pielii sale, in fiecare gram de aer rece ce il respira si ar fi vrut sa tina aceste clipe-n loc, desi stia ca nu se va putea satura niciodata de-aceste sentimente, le traise la nesfarsit.
Era mai implinita ca oricand, dar sufletul ii fu cuprins in urmatorul moment de nelinistea ca el ar fi trebuit deja sa o astepte.
Voia sa vada lacul, impreuna cu el, inca o data, si intarita de-acest gand se aseza pe-o banca, asteptand. Aceeasi banca de langa catedrala, unde s-au cunoscut. Acelasi parc le veghease privirile timp de saptamani, si le-ascultase soaptele cu-ncuvintare. Privindu-le imbratisarile si bucurandu-se de rasetele lor, parca nu mai simtea timpul atat de greu ce-i apasa mereu crengile inalte. Fusese toamna atunci, dar nu conta anotimpul, natura in orice moment era de-acord cu pasii lor, si-i indemna la fel cu timpul sa si inainteze. Faceau parte din acelasi intreg, aceeasi echipa, de nedespartit.
Se scurse incet timpul, parca nu mai trecuse, dar ea profita de fiecare clipa ca sa admire cu-atata nesat ce era in jur. Simtea racoarea, dar nu o deranja, se bucura chiar ca-i inca primavara. Ura sa fie atat de cald. Privi aleea. "Fiecare banca are probabil o poveste, la fel ca banca mea. Sau sute de povesti. Daca ar exista cineva sa mi le spuna, as fi bucuroasa sa le ascult" isi spuse-n gand zambind. Isi aranja rochita si-apoi inchise ochii un pic incercand sa ghiceasca timpul ce a trecut. Fusese inspirata sa isi odihnesca vazul timp de un moment, pentru ca-n urmatorul, doua maini calde ii acoperira cu grija partea fetei dintre frunte si obraji. Simtea, el ajunsese. - Poti sa-mi dai drumul. Stiu cine esti!
- Cine? o intreba el.
- Dan! raspunse ea zambind. Mai ai alt nume?
- Am doar numele tau, rase el.
- Tu nu-mi porti numele meu! zise ea prefacandu-se mahnita.
- Ba bineinteles! rase din nou parca mai tare. In sufletul meu. Iar tu il vei purta pe-al meu in realitate. Ce zici?Incercand sa-si controleze emotiile declansate de ceea ce-i spunea, si frica de intuneric, ea raspunse:
- Zic ca te cheama Ana. Acum stiu cine esti.
- Spune-mi!
- Ana!
- Mai zii!
- Ana! incerca parca mai tare.
- Si?
- Si ce? Ce vrei sa zic?..
- Inca o data. E un nume frumos.Ea zambi rusinata..
- Mersi! spuse incet atingand mainile lui, voind sa le indeparteze.
- N-o sa-ti dau drumul daca nu imi repeti ..
- Ana!
- Bine. Imi place numele meu! si o elibera.
Se aseza pe banca, dar nu inainte de a o-mbratisa, pentru-ai simti prezenta. Ii prinse-n brate trupul mic, infiorat de-aceste clipe, si-l stranse-ncet, simtindu-i forma mijlocului sau. Firele iesite din parul ei impletit, ii gadilau acum obrajii, emanand miros de piersici. De fapt, nici el nu putea distinge acel miros, nu-l mai simtise. Il cunoscuse doar de cand o stia pe ea. Se aseza privindu-i ochii, atat de blanzi si puri ca o oglinda albastra, iar pielea alba din jurul lor, scotea in evidenta si cea mai mica stralucire din ei. Nu se mai satura de frumusetea parului blond pe care il privea in acele momente. Iubea totul din acest "tot". Iubea totul la Ana.Dar stanjenita de acele priviri, insa si incatata de admiratia ce o primea, ea ii spuse zambind strengar:
- Stii cat de tarziu ai venit?
- Imi pare rau, dar am intarziat cu motive bune.
- Da? Ce e atat de important? continua acelasi joc..
- Pai trebuia sa fiu pregatit pentru tine, m-am aranjat. Nu se observa?
Pufni intr-un hohot de ras, desi-si dorea sa se abtina.
- Pai nu prea vad diferenta. Tu esti fru ...- Eu sunt urat! Te inteleg ... Eu sunt urat si gata! spuse incrucisandu-si bratele.
- Dar nu am zis asa ceva. Tu esti frumos oricum! isi cobori privirea.
O privi o clipa si-apoi zambi usor.
- Eram femeie acum ... De ce nu ma-ntelegi?
Ii lua barbita in mana lui, incercand sa o priveasca in ochi.
- Hai nu te supara pe mine, asa imi spui si tu sa te apreciez, sa iti fac complimente. Indirect, asta e felul tau.
Dar eu te-apreciez oricum! si-o saruta pe buze.Acum o convinsese. Ana avea ochii senini cand ii deschise, si-i spuse razand:
- Chiar imi doream sa te sarut!
- Deci pentru asta te superi? zambi el uimit.
- Pai, pentru asta. Nu am un motiv bun?
- Atunci o sa-nteleg mereu ca vrei sa te sarut cand te vad suparata.
- Ai face bine! Vreau sa te vad!
- Acum trebuia sa te fi suparat!
- De ce?
- Pai ca sa te sarut! Sa iti arat, nu-i bine?! spuse razand, iar ea il insoti.
- Atunci sunt suparata!
- Atunci sa te sarut!
- Pai nu vreau sa ma pupi, spuse schitand o mica seriozitate. Sunt foarte suparata si nu te pot pupa!
- Eu cred c-ar trebuii! Din moment ce tu esti trista, eu nu te las sa fi asa. Si-ai face bine sa cooperezi. Chiar iti va face bine! Se apropie zambind si-o stranse-n brate, atingandu-i buzele incet.
-Nu o sa mai fiu dulce, daca ma mai saruti atat!
O privi usor si zambi.
- Poate ca nu, dar eu n-o sa ma satur! si se apropie din nou respirand un aer cald, ce mangaia chipul ei.
Incercand din rasputeri sa scape de emotii, Ana tasni de pe banca intr-un gest atat de nepotrivit acelui moment.
- Vreau sa vedem lacul! si-o rupse alergand.
Desi ramas pe banca, nimic nu il uimea. Era aceeasi Ana, la fel ca la-nceput. Zambi cu-atata pofta la gandul ca traia aceste momente, alatutri de ea, ca asa va fi mereu, asa-si dorea sa se intample.
Stia ca va fi intotdeauna insetat de ea, era singura care prin timiditatea si inteligenta ei nemasurata il uimea in fiecare moment. Stia ca nu o sa se plictiseasca. Isi amintea toate clipele cu ea.
Stia c-o va iubi pe veci.
Si dezmortit din ganduri, realiza ca Ana era mica acum de-atata departare. Aproape nu o mai vedea, si in curand, urma sa nu o vada, daca nu se ridica si nu-ncepea s-alerge. Trebuia sa o ajunga! Ea va inainta mereu.Ajunsa din urma, se lasa prinsa. Profita de faptul ca o imbratisase, si respira adanc parfumul lui, bucurandu-se. Il simtea aproape, si-onfiora orice miscare pe care el o facea. Il iubea mai presus de orice, desi nu-si permitea sa ii arate.Insa stia ca asta se va intampla curand.
Isi inlanturira mainile iar pasii marunti le insoteau glasul ce se unise parca intr-un singur sunet. Acelasi ecou ..
cât de frumos <3
RăspundețiȘtergere